notinteresting

Articol publicat in: Divertisment

O scrumiera plina de tigari prajite, se aude strigarea de rugaciunea de ora 5 dimineata si ea bate in continuare in masa. Adineauri claxona si suna la usi fara sa reactioneze la stimulii linistitii de dimineata timpurie si ma implora , suspinand pe sub ochelari sa spun tot ce vad in sufletul ei, sa povestesc cum sangereaza, cum a trebuit sa il sarute pe Akaria doar pentru ca asa era datul serii.

Aici iata ploua, prima data si simt asa o placere confuza. Imi amintesc cum uram odata vremea asta. Aici pe “amicii” i-am intrebat daca au in casa o umbrela, daca stiu sa conduca pe vreme de ploaie si daca stiu sa iubeasca o femeie… o femeie care gandeste! Si dupa ce am vazut telenovele pe viu, ca o operatie la ficat, cancer in faza terminala, privesc bisturiul si nici nu vreau sa ma gandesc ce a capiat. Stiu macar cum s-a ajuns acolo. Si e atat de simplu incat din acest Simplu ajungem sa ne pierdem. Fetele noastre vorbesc limbi straine, au mers la teatru si la opera candva, acasa, alergau in parc, gandindu-se la sanatate, erau mandre de biroul si teancul lor de hartii si noptile cu prietenii lor cinefili. Ele acum se exprima in “habibi” si “inshalah” toate cu sensul de “te rog nu ma fa sa sufar”. Ele au plecat din democratie si stiau sa suceasca minti doar prin aparenta trupului si usor-usor cretinizau cretinii. Acum au devenit robotei in munca si restul e doar amor nefertilizat.

Amicii nostri sunt saritori, protectivi si atat de urati, incat nici nu au farmec de seic si nicidecum macar de sef de camile. Ba de unde sa crezi ca mai pot avea si patru neveste. De aceea ne imbatam cu apa rece si le aratam ca daca ii facem gelosi reusim sa le atragem atentia. Adevarat, dar doar temporar si toti pentru acelasi scop. Pana acum nu era clar, dar in fine toti au acelasi tipar: ei spun ca nu sunt ca restul, ca ei vor ceva serios cu tine, ca ei stiu sa iubeasca o femeie, sa o protejeze, sa ii ofere tot ce vrea ea, ca ei nu fac sex, ei fac dragoste, ca ei au suferit mult timp dupa o relatie lunga, pe care au incheiat-o acum ceva cam mult timp, pentru a fi inca in suferinta. De ei mai stim ca mereu miros atat de bine de iti starnesc toate simturile, ca se pricep sa faca o femeie sa se simta alintata, ca o surprind cu nimicuri, ca pe niste copii, ca doar in fapt asta continuam a ne dori sa ramanem, si ca ei nu vor sa ne imparta cu nimeni, ca sunt posesivi si totodata sunt scurti in gandire, stangaci in ale comunicarii. Dar ei nu se rusineaza sa ne spuna imediat ca aratam exact asa cum ar trebui, chiar daca noi simtim ultimele shaorme in jurul taliei si suspinam cu ochii licarind de entuziasm si gandim: gata e al meu! Si de ce cand ajungem sa cantarim suntem constiente de lantul de defecte care atarna clar, cu mult prea mult bling bling, ne spunem eu sunt deja atarnata prea sus ca sa ma mai dau jos.

Dar privind in esenta toti amicii sunt doar de compromis. Ei isi doresc tot femeile lor in negru, care sa le produca mandriile la fel de negre si la fel de obscure in gandire si limitate in evolutie si care sa aiba grija sa nu lipseasca de la nicio rugaciune si nicio parada a modei rochiilor tip abaya. Trist, gandesc si de aceea ma simt mai bine cand stiu ca pot sa port jensii mei scurti si maioul alb, fara sutien in fata ta, dragul meu, european, alb, dulce, cu ochelari si cu zambet destept, care nu imi spune mereu in loc de “poate”, “sa dea Allah”.

Nu e absurd cand trebuie sa strabad jumatate de glob pentru a petrece 3 zile cu tine, stiind ca trebuie sa ascult atat de multe “welcome to my perfect country” in restul timpului.

Avem nevoie de barbati, zicea o femeie, evident. intrebarea mea e:  Cand?