notinteresting

Pretind sa fiu fericita! Si pentru asta ma imaginez violet, cu sprancenele subtiri ca de scorpie si cu zambet atragator.

Zilele trec si imi imaginez brutal cum e sa traiesc singura. Obligata de conjunctura idioata impusa de mini-sefa mea de cabina privesc in gol perdeaua ce ma desparte de pasageri. Termin o salata de boabe galbena cu ceapa. Nu imi place, dar acum imi place si orezul asta portocaliu si ceaiul negru cu lapte si Tabasco in friptura de miel. Nu am voie sa parasesc cuibul, imi spune, sa ii tin companie, sa ma silesc sa nu adorm, sa ma silesc sa nu citesc, sa privesc in gol in mintea mea. Gandurile pica usor in prima ora, insa urmatoarele vin precum torpilele in filmele de groaza. Stupid de incet si emanand somn. Imi imaginez Tanzania plina de maimute, inconjurata de savana si banane, de negri inalti cu fundu mare si pic din nou in intrebarea, de ce nu mi se permite sa ma deschid catre alte lumi. Aveam 9 ani si imi placea sa creez lumile mele, in care faceam ce vroiam eu, zburam peste toate blocurile, aproape de stele, atingeam praful din nori si mancam vata de zahar ars fara sa ma opreasca seriozitatea tatalui, pe care nu era bine sa il aud de 2 ori repetandu-mi o morala. Inca imi mai creez lumile mele si de aia imi place sa traiesc si in “vietile” altora, sa trec prin Anglia veche, macar pentru o jumatate de ora la un sfert de cana de ceai.

Nu reusesc sa ma cufund prea multe in ale mele idei ca trebuie sa rezolv repede problema din fata. Cerul e de vizitat! Capitanul, idealul de sot insurat, calm si potrivit in privire si discutii, un fiji-an simpatic imi arata furtuna. Plutim deasupra ei. Suntem in stare sa ne uitam la ea si sa strigam yuhuuu, azi nu ma ploua!

Reiau randul gandurilor si uit de unde am inceput si sar la concluzia de a imi propune sa dezbat idei, evolutioniste ori nu, macar voi incepe sa cresc prin mine insemi, daca procesul plafonarii este curent impus de asemenea femei bondoace, ciobite precum oalele de tuci, cu cercei din aur si cu pretentii de make-up de circ.

Ma gandesc la deciziile mele si cred ca unele au fost marcante si ca daca alegeam sa ma asez in mersul naturii cand aveam 23 acum eram eu alta si tu altul. Simt ca am crescut datorita barbatilor si ma maturizez multumita femeilor. Am avut puterea sa inchei un capitol lung de trei ani si sa fiu altcineva. Am ramas cu un dor de mine cea de atunci, mai tematoare, mai impiedicata , mai mica, mai nevazuta, mai neajutorata. Acum imi construiesc lumea mea, cea reala, insa zidurile sunt reci, pentru ca nu e nimeni inauntru care sa faca focul sa le incalzeasca. Ma invart haotic la inceput si nu mai stiu cum trebuie sa arate el, si orice gasesc e un obstacol in plus pentru a ma stabili pe un singur curs cat mai curand.

Astfel ca discut despre lumea femeilor cu personajele acestea feminine din jurul meu. Ma dezgust la ideea de asiatica supusa, obedienta, in mini-jup cum erau o data matusile mele, cu parul mereu perfect si fata alba si matasoasa precum coaja de piersica, dar in caror casa prefer sa nu intru. Prezinta o contradictie a ordinii firesti. Astfel ca prefer sa aman optiunea dupa o consultare cu ocmpatrioatele mele. Care ofticate, care confuze, care nemultumite si care profitoare. simt ca m-as certa cu ele zilnic, chiar daca detesc sa ma contrazic, astfel ca mai bine ma iau de doi indieni care mi-au zgariat masina si ma iau de el din simplul motiv ca simt ca ne completam perfect acum, acum a doua oara , insa suntem atat de departe. Si nu am puterea sa fac nimic sa fie mai mult bine decat e din cand in cand, temporar, cand avionul e masina care ma aduce aproape de el. Imi pastrez rezerve psihice, nu dau inainte si raman flexibila. Ma simt mai asezata, mai pregatita, in pozitie de start, insa nu am fost suficient de adaptata sa imi aranjez oamenii in jurul meu in asa fel care sa imi completeze perfect startul. Imi propun sa mai lucrez la acest capitol, ca si cum as scrie o noua postare pe blog. Pare simplu, dar mereu ma confund in povesti si as vrea sa le am pe toate intr-una.

Am langa mine vointa de a-mi face un bine si prima decizie pe care o iau e sa ma abtin sa iau in serios sfaturile complezente ale compatrioatelor mele. Ma prezint o egoista, dar prefer sa raman inchisa in sunetele vocilor ce imi dau incredere si imi emana bucuria binelui meu.

Lumile mele colorate se unduiesc, emana vibratii si ma absorb in notele calcate de el pe discuri. Acum conduc eu, conduci tu si mi se pare ca aud mereu aceleasi vibratii, doar pentru ca ele imbraca vocea lui si ii dau aroma. Departarea isi are rostul ei si cred in momentul acesta lung, prea lung ca are o anumita destinatie. Calc cu talpa rupta de cauciuc podeau de lemn si tot sun butonul de oprire in statie, dar soferul are castile pe urechi.Aude doar muzica ta, mult prea puternica, mult prea intensa. Asa ca mai raman blocata aici, absorb peisajul si ma simt totusi bine pentru ca sunt inauntru si nu afara in ploaie, in statie asteptand dupa cursa. Astept doar sa ajung la destinatie…Sper ca el sa fie acolo, fara flori, fara guma de mestecat si fara condimente.