notinteresting

- Ei bine, haideti sa il invitam la microfon pe Dl. Paganini, cu tot cu jobenul turcoaz si tenisii lui rosii. Aplauze si dans, fara rasete, doar zambete mocnite!

El pasi drept din spinare, cu fruntea aruncata inspre tavan si pieptul plat, zvelt spre inainte. Ma uit la el si imi imaginez o voce de copil, putin trista, putin picanta. Poarta un maiou portocaliu cu puncte negre si pantaloni cu pachesti. Are la subrat un ziar de pe la 1977 si o agenda mica cu pix galben. Pare interesant si ma astept sa ascult un discurs despre jungla tropicala sau sa imi arate cum poate inghiti o minge de biliard si sa ma amuze in acelasi timp. Colegele mele de masa par degustate de imagine si incep a-l critica pentru modul fantezist si libertinajul ce il infatiseaza. Dar eu ma simt confuza si fascinata. Vreau, vreau si vreau mai mult! PArca incep sa resimt fericirea si ma surprind de sentimentele ce ma incearca. Nu resping inca starea, o las doar sa se acomodeze cu organismul meu.

Dl. Paganini scoate o muzicuta, aseaza ziarul pe podea, se aseaza in pozitie lotus, isi pune castile si incepe a canta. Colegele mele de masa rad pe sub evantaie, iar mie mi se maresc pupilele. E fascinant, spontan si lin. E ca un curcubeu in ploaie!

A urmat un dans de bachata si bataie cu pene. Imi amintesc cum desena conturul lunii pe geamul de la dormitor cu un marker violet si cum vorbea stins. Are o voce de radio, rasuna si ma intimideaza cu o pronuntie excelenta. Ma roaga sa ii fac un jurnal de vacanta…

“Aproape am terminat partea a doua a cartii despre ce inseamna casatoria. E o carte document, care mai mult ma amuza si are un simt de extrem feminism , asa ca imi amintesc cu nostalgie de lucrarea de licenta si despre pasiunea mea pentru principiile feministe. Suspin pe hubloul avionului si ma scald in albastrul limpede al insulei. Adorm ca sa uit, ca sa ma reincarc si ca sa incetez sa gandesc. Revederea are gust de transpiratie. Nu reusesc sa ies din scara blocului, ca mi se blocheaza incuietoarea, o lovesc cu piciorul si ma arunc in strada fugind din nou catre aeroport. Aproape 20 de ore prin aer si aeroport. E ca si cum as fi tot la munca. Am uitat sa fac diferenta. Taximetristii trag de mine, glumesc in stilul lor muncitoresc si parca revad o reclama ceausista de la bere. Aproape pierd autobuzul pentru ca nu e nimeni la bilet si suspin prin ochelari din cauza bagajului pe care il urasc. Nu mai incetez sa fiu fata cu bagajul dupa ea: negru, bleo, verde, mereu plin, mereu tras, mereu acolo. Asta ma face sa imi amintesc o dorinta pe care mi-o doream cu ardoare in primul an de facultate: sa port doar pantaloni cu buzunare mari in care sa incapa tot ce am nevoie, sa detin libertatea mainilor goale.

Fete stresate, oameni alergand, nu primesc niciun rest la bilete, nu mai sunt ajutata la bagaje, la traseu, din nou alerg la nebuna sa reusesc acel ceva. Prietenii ma asteptau, se bucura sa ma auda si eu la fel. IUbesc sa fiu iubita! Refuz sa imi amintesc zilele astea de ce inseamna rutina spornica, dar la fel de trista si solitara. Azi ma simt mai schimbata, caci am cu mine gandurile si planurile. Am nenumarate motive sa ma trezesc maine si asta ma face sa dorm neastamparata. Acum simt ca o sa cad in genunchi si ca imi amintesc 2 rugaciuni de cand eram copil. VReau sa ma reumplu de spirit, de liniste si de discutiile mele tremurande, de intrebarile mele fara feed-back.

Ne invartim roata in jurul focului de brad. E imens, lucios si vesel. Rup carnea de gratar si ma bucur de fiecare bucatica. Apreciez altfel si asta simt ca ma face mai deosebita. Cu totii danseaza precum salbaticii in jurul focului, dar si eu sunt acolo si asta ma face sa uit ce doare si sa ma multumesc cu ce primesc acum. Dar e placut: e un cer de care uitasem, cu o luna uitata printre muntii de brad si dealurile verzi. Canta o muzica veche si  plina de neascultatori, dar care nu face decat sa imbunatateasca atmosfera. Copii si adulti, toti se bucura de reintalnire . Uita toti de dramele lor, de telenovele si se arunca in pahare fara fund. Dar daca e sa urcam si doua ore pana la schitul din varful muntelui, evident fac si asta. Simt oboseala ca pe un ceaun fierbinte asezat pe crestet. Ochii nu pot sa ii mai ridic din pamantul umed si incep sa rememorez tot traseul inapoi spre casa. Nu o sa adorm prea devreme. Am momente cand ma apuca irascibilitatea si ca uit de comportamentele decente, asa ma enerveaza si cat dureaza si pana termina matusa de mancat. Cred ca urmeaza sa imi fie rau de la oboseala, dar totusi regret ca toti trebuie sa ma suporte astfel, asa ca imi cer scuze dinainte pentru repetitiile: sunt prea obosita ca sa…”

Ii iau jobenul si il fixez putin neglijent pe nuditatea mea. Simt ca ma starneste culoarea si il rog sa imi cante iar din muzicuta. Nu mai sunt nici acolo unde sunt mereu singura, nici acolo unde e mereu drama, ci doar acolo unde m-am intrebat ce pot face mai mult pentru viata mea, pentru viata noastra. Si zambesc cand vad ca exista raspunsuri acolo unde exista libertatea gandirii si a deciziilor. Asa ca las muzica lui sa imi bubuie in perna si imi inchei impresiile despre origini.